N-am vrut să fiu, o viaţă, mediocru,
Lipsindu-mi chiar motivul de vorbire,
Ca cel ce vede galbenul un ocru
Când e umbrit de-a nopţii strălucire.
Am adunat mereu, mereu, idei
Să pot avea principii desluşite,
Când fi-vă să devin chiar eu temei
Al unor întâmplări predefinte.
Am şi trecut cu pasul prin noroi
Şi m-am spălat în copcile de gheaţă
Ce-mi aminteau de vremurile noi
Şi de croirea drumului prin viaţă.
Iluziei n-am vrut să-i las contur,
Ştiind-o ca tărâm de falsitate,
Patetică prin rolul ei obscur
De-a fi, ca adevăr, doar jumătate.
Şi-a fost ceva ce m-a determinat,
Să fug de presupuneri fără frică,
Lăsând orgoliul trist, sau enervat,
Că-şi are elocvenţa mult prea mică.
La porţi închise, noaptea, am bătut,
Fără să cred că nu se pot deschide,
Chiar dacă sunt un ins necunoscut
Celor ce cred în neamuri sau partide.
Când limita părea a fi un prag,
Păzit de îndoieli cu străşnicie,
N-aveam nici un motiv să mă retrag,
Să-l trec, simţeam, că-l am ca datorie.
Nici azi nu vreau să am un alt reper
Văzut ca limitare omenească,
Cât pot să văd că stelele pe cer
N-au limitări mereu să strălucească.
